Unu

vinieta_denousTremur, nervos, o bancnotă de 5 lei într-o mînă, cu cealaltă mînă semăn pe pat monedele din paharul de pe frigider și le culeg pe cele de 50 de bani, să se facă de-un 8 lei, de taxi. Șoferul demarează sictirit, de parcă ar vrea să mă catapulteze prin parbriz. Gîndește: „Da’ așa aproape!” Sau cine știe ce gîndește. Îl las să gîndească. Dacă îi las 2-3 lei după ce mă urcă dealul pînă la școală, se luminează brusc: o zi bună, numai bine! Șpaga sentimentală la taximetriști, e singura pe care mi-o permit din cînd în cînd. Îmi place să văd omul cum se bucură, după ce m-o fi înjurat 10 minute, în gînd: O zi bună! Numai bine domnu’! Na-ți bani în plus, urează-mi o zi minunată!

*

Femeia de serviciu mă salută, uneori chiar înainte să o salut eu. Restul profesorilor nu prea deschid gura. Întră și ies din săli, foarte ocupați. Una țipă la studenții mei că nu învață nimic, deși nu îi cunoaște.

Studenții mă așteaptă ciorchine la ușă. Trebuie să mă mișc repede. Anul trecut mi-am dat seama că s-ar putea să plec sau să fiu dat afară, că nu am cercetat la timp ce trebuia, așa că am mai citit niște literatură pedagogică, tot inutilă, să mă mai pun la punct cu predatul. Să îmi operez memoria, să îi fac implant de amintiri plăcute. Trebuie să fac multe activități rapide, vreo 6 de cîte 10 minute, că altfel nu are nimeni răbdare pentru nimic. Întîi am rîs, astea la noi? Anul trecut au prins. Am rămas prins. Îs buni străinii ăștia, știu cum e cu predatul. Numai că e cam epuizant. Sau poate am obosit eu. Ne dădeau teste din 2 în 2 ani, să spunem dacă sîntem nebuni sau dacă ne înecăm de la cretă. Nu știu dacă eram nebuni, am bifat că nu. Am scris un mic eseu pe marginea hîrtiei, despre condiții și abuzuri. De vreo 3 ani nu ne-au mai dat nici un test. Acum chiar mă înec de la cretă și praf. Răgușesc și mă doare inima.

Am cumpărat burete nou de la Billa. Mă uitam cît e de nou și de galben. Ca un gălbenuș de plastic. L-am udat și am șters tabla. Am vreo patru lucruri aduse în clasă: nu simt că îmi aparțin. Încerc să-mi amintesc cînd l-am adus pe fiecare: boxele, ruterul, creta. Creta a desenat începutul. Au murit colegi, profesori, au venit și au plecat oameni, cîțiva soldați de cretă albă mai sînt acolo. Îmi aduc aminte ce ridicol trebuie să fi pășit, timid și încordat, printre studenți de-o vîrstă cu mine. Cutia e lungă, oare avea un kilogram? Am venit ca un arc cu un kilogram de cretă. Să facem treabă, sînt atîtea de făcut. Am tras cu o săgeată de cretă.

Fumez cu aburi, vorbesc, beau cafea, vorbesc, trebuie să îmi trag sufletul. Pauza se ia forțat. Cînd eram student nu îmi dădeau prea mulți pauză. Și voiam să ieșim la fumat, să bărfim, să respirăm naibii niște fum sub copaci. Așa că pauza e obligatorie. După o oră, cocoșați la laptopurile pe care le cară de acasă, le-aș porunci să iasă la exerciții fizice în grădina de lîngă clădirea care e gata să se dărîme. Ca la Daewoo. Îi scoteau coreenii pe oamenii de pe șantierul naval de la Constanța la exerciții fizice. Unu-doi-trei-patru și stîng, unu-doi-trei-patru! Cum să-ți meargă mintea dacă stai ghebos.

*

Închei mai devreme și o iau la picior spre casă, la vale. Ocolesc un cîine mare, prefăcîndu-mă că cheile de la casă ar descuia o mașină parcată pe trotuar. Cînd văd cîini mari simt sînge cald cum mi se prelinge pe picior. Am fost mușcat de-o namilă și m-a durut sufletul o lună. Asistentul care nu avea nici o injecție rîdea că alături moare unul mușcat de viperă. Dacă a venit prea tîrziu, hă hă! Veninul trebuie că merge mai repede decît trenul. În seara aceea mi-a bătut la geam un străin, că i-am furat telefonul mobil cînd îmi bandajau mușcătura. Sau parcă era taică-miu, nu mai știu. Îi sticleau ochii în noapte și bătea în geam cu un băț ca o furcă.

De cînd au murit bunicii mei, nu mai am bani. La mine, cînd sînt, nu țin banii, îmi place să-i cheltui și să ies cu prietenii la restaurant. Anul ăsta au murit. A ajuns la mine o sumă mai mare. O sumă făcută din minusuri. Oamenii morți sînt ca niște străini cu care faci cunoștință, politicos și inutil, prima oară. Ochii care sticleau au dispărut o vreme. Am dat toți banii înapoi la bancă și am mai ajutat pe unul sau pe altul. Acum mă panichez că s-au dus, m-am învinovățit că sînt un prost manager. Sînt suflet spart, asta-i tot. Nu beau, nu îmi iau cărți de carton, fumez ecologic, banii se duc.

Un coleg îmi arată fluturașul lui. Eu nu mă mai duc să le iau. Facem planuri ca să ne mințim. Ne mințim ca să prindem curaj. Mă duc, însă, după rețetă, în fiecare lună. Altfel aș exploda. M-ar găsi Lili împrăștiat pe pereți. După rețetă îs plin de energie, hai să facem, să dregem, să ne ridicăm fustele.

*

Am fost în Țara Galilor cu avionul. Credeam că am un coșmar: închis într-o cutie metalică, în cer sau pe fundul oceanului, același lucru. Am coborît leoarcă, cu burete de la scaunul din față sub unghii. La Luton bătea vîntul. În Cardiff bătea vîntul. Ne-am plimbat peste tot, peste tot bătea vîntul.

*

Dau scroll aiurea pe net. Aștept să mă sune de la București, să urle la mine că am copiat pagini întregi. Acum o lună au fost prietenii în sală la ședința de doctorat. Eu nu prea știam ce se întîmplă. A fost bine. A fost greu. Nu mă lăsa lumea să scriu. Mă chemau la spitale, la înmormîntări, apoi la cafele, lăsați-mă să scriu! Cum să abandonezi la maraton, mai sînt cîteva zeci de kilometri. Hai că bunică-tu e la spital, nu mai recunoaște pe nimeni. La dracu! Hai, bă, dar tu faci doctoratul pe bune?

Acum aștept diploma de la București și citesc mailurile. Trebuie să scriu articole, voi fi măsurat după articole. Sînt mic, dar am fost mare la un moment dat. Cum se poate? Am fost golan, ne alungau de la toate scările de bloc. Ne făceau homosexuali și chemau poliția, ca să ne despartă. Să nu ne mai întîlnim. Dar eram ai dracului, nu scăpa nimeni de noi. Acum nu ne mai întîlnim nici întîmplător. Acum se golănește toată lumea la mine.

De cînd ne-am mutat forțat în noua chirie, mă tot lovesc de cîte un colț de mobilă. Apăs o vînătaie pînă se albește. Și aștept. Dau scroll aiurea. Mai citesc o dată un articol scris de Andrei Crăciun. El crede ca în Eclesiastul, că totul e deșertăciune. Prostii! Îmi pun cafea și citesc iar textul lui Crăciun. Prostii. E o iluzie, totul e o iluzie. Sau mai multe, e un sistem de iluzii. Și să crezi că totul e deșertăciune e o iluzie. Mi-am uitat șapca la școală. Șapca e o iluzie?

Maică-mea și-a rupt piciorul. Nu m-am mai certat cu ea pînă ieri. Nu pot să mă cert cu cineva care stă culcat că îmi ies din minți. Cînd te cerți tre ți se vadă sufletul arzînd, nu să stai ca o chiftea, cu o șosetă cu buline peste ghips. Cînd am fost la ea ieșeau aburi din gură. Îți răcești gura de pomană.

*

În vară m-am întors cu un taxi. L-am recunoscut pe Alex. Ce faci, băi? Îi merge bine, face cel puțin 30 de milioane. Zice că în presă ar fi făcut un cîcat. Are soție și copii. Dumneavoastră erați de treabă, nu ca restu’. Ăsta-i numărul meu, dacă vreți vreodată să vă duc, nu e nevoie de bani. N-a vrut să îi ia nici atunci, i-am lăsat pe bancheta din spate.

Diseară mă duc să văd ce am la inimă, obosesc imediat, sper să nu fiu cardiac. Circula un viral cu cardieși și îmi sună în cap. Car-di-ieși! Nu îl sun pe Alex, o să mă ducă el altădată.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s