Bufnițe scoase la mezat (I)

vinieta_denousAdi Hazaparu a scris un text, din seria sa împotriva exceselor. Iată despre ce este vorba:

Excesul de rostire

Ne agăţăm de „momente prilenice” ca să facem declaraţii: de dragoste, de ură, de prietenie, de înţelegere, de compasiune. Un fel de „s-a umplut paharul” care, cumva, ne legitimează să-l vărsăm în public. Copilăria m-a învăţat însă că iubirea, tristeţea, bucuria sau ura şi, în general, stările profunde pe care le trăim, trebuie să fie mereu silenţioase, în sensul că nu trebuie să se consume zgomotos, ca berea la birt. Aşa ne-ar rămîne întotdeauna ceva de spus, aşa am deprinde, în acelaşi timp, să rostim mult în cuvinte puţine. Reversul nu e însă obligatoriu, pentru unii nevoia de cuvinte depăşind înţelegerea prin tăcere. Ce-ar fi dacă am înlocui momentele de reculegere, eminamente silenţioase, cu aplauze tumultoase? Ce-ar fi dacă am prefera filmul mut scenariilor ticsite de sunete multicolore? Ce-ar fi dacă am rînji cînd în jurul nostru toţi afişează lacrimi? Poate n-ar fi nimic. Poate ne-am primi eticheta insanităţii pe care ne-am purta-o mîndru, sau am înlătura-o numaidecît, revenindu-ne în „simţiri”.

Recunosc ura, iubirea, tristeţea, bucuria, compasiunea, prietenia tocmai atunci cînd nu-mi sînt rostite. A le declara mi se pare întotdeauna semn de slăbiciune şi de îndoială.

Și i-am răspuns și eu, în felul meu, într-un comment exagerat de lung, pe pagina de Facebook. Era lume bună pe acolo și am zis să încerc să intru și eu în discuție. Acum nu știu dacă o să pot să îi livrez cîte un text pentru fiecare gînd adînc pe care îl tratează la el pe blog, dar i-aș mai reduce din doza rece și efervescentă de pesimism, scoasă proaspăt de sub piatra mare din grotă, aia cu mileu cu cap de mort . Bineînțeles, pornesc cu șansa a doua, eu sînt mai rar în formă bună de scris, dar vorba aia, fotbalul e rotund! Pot să încerc și eu. Să-i scoatem așadar bufnițele la mezat. Să-i zicem „(I)”.

În fine, primul meu răspuns la articolul de pe FB se găsește pe aici, pe undeva, și e următorul:

Măi, măi! Ce-i aici? Ia, fiecare la saitul lui! În special cei cu restanțe de corespondență!

Așa, acum că ați plecat și nu mă vede nimeni, ia să scriu și eu pe perete că nu sînt de acord că în liniștea nocturnă și rece, cosmică, trebuie să se consume toate sentimentele noastre profunde. A, că e de preferat gălăgiei, asta e clar. Dar, din cînd în cînd, trebuie să fim artiști, omul a fost artist de la început. Dacă le sabotăm poeților antici coardele de la lire, ca să le plesnească în ochi sau le facem trubadurilor gulere din chitare, devenim niște pensioanari morocănoși, la un pas de Eternitatea. În felul asta, marea noastra de latinitate și a prietenilor noștri de sînge s-ar fi uscat de mult ca manuscrisele de la ‘Ein Gedi. Și așa cum există un limbaj de cuplu și alte acte artistice de interior, există, cred, o formă de manifestare artistică și în afara cuplului, în orice relație pe care o ai la un moment dat cu un om sau cu un grup de oameni. Poate că unele sînt de preferat altora, de exemplu, for music’s sake, unii preferă mormăitul lui Cohen trilurilor lui Callas – deși nu poți zice prea des și cu mare ușurință, totuși, că nu te duci la operă că te doare capul – însa contează intenția de a comunica fondul, așa cum spunea Laura, într-un comentariu, pe blog, parcă. Or exprimarea sentimentelor nu e posibilă numai în întîlniri de meditație. Sau nu încă (din păcate?).

Aș împinge un pic lucrurile, aparent împotriva autorului, să-i transmit că ar putea fi la fel și cu articolele publicate în sertar față de cele publicate aici, de exemplu, către diverșii cititori. Adică noi am putea bănui că Adi e un scriitor foarte bun, un profesor excelent, are gînduri adînci și așa mai departe, dar fără să fi acționat, scriind articolul de față si multe altele, nu am fi fost siguri ca ne iubește așa de mult pe toți . Nici nu vă imaginați ce furtuni cu trăsnete și fulgere mi se adună deasupra capului cînd am blogul lui în față!. Mai rămîne de stabilit dacă pesimismul pe care îl emană este, așa cum spune Dan C. Mihăilescu, o „fățărnicie nevinovată” cu care se afișează lumii, reproșîndu-i mereu răul, ca marii intelectuali din ’30, care se afișau lumii prorocind sinuciderea, deși, în spate, acolo, nu erau uitate iubirile, speranțele, nici la vîrste foarte înaintate.

Liniștea vine acolo unde ești cunoscut direct și nu prin reflecțiile tale în ceilalți, acolo unde trebuie să fii doar tu, fără paiete și sclipici. Și dacă o să poți fi înțeles și iubit așa, cu atît mai bine pentru tine. Deși ar trebui să mai dai cîte o reprezentație, chiar și așa, just for the fun of it.

Gata, deja am depășit orice urmă de bun simț că m-am întins prea mult.

Anunțuri

2 răspunsuri la „Bufnițe scoase la mezat (I)

  1. Andrei, e un exces „mai vechi”, dar cum stările se mai şi repetă, n-avea sens să scriu alt text pentru aceeaşi stare. Deja prevăd un serial „Preamărirea şi decăderea bufniţelor”, constant că mi-ai pus un bun gînd rău şi-am să urmăresc să văd de te-i ţine de propria-ţi provocare. Ai noroc că trec cu greu de la o stare la alta şi că, de regulă, cam toate-s proaste.

    PS: Mileul cu cap de mort m-a încîntat. Uite, deja se văd efectele!

  2. Păi promit că, la ceva timp, o să încerc să răspund la mine pe blog, premiza e interesantă. Oricum, aș fi bucuros și dacă aș comenta mai des la materialele tale, în general. Pe lîngă asta, nu pot ține nici eu mereu, în brațe, coloana cu optimism, chiar și ca formă amicală de dialog. Dar, ca să fim încrezători, am să încerc :).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s