Dead Duck

Bric, brac
Tick, tock
Stole the
Dead duck, dead -

Sună-l, spune-i, adu-i aminte!

Cîteodată bate un aer de primăvară şi îndepărtează duhoarea a ceea ce CTP numea, fără să îl citez, pentru că nu îmi aduc aminte exact cuvintele folosite într-o emisiune “Cap şi Pajură” parcă, dictatura relaţiilor personale. Înainte de ‘89 se manifesta dominant dezgustul intelectualilor faţă de sistemul în care trebuia să te pui bine, să socializezi cordial, să împărtăşeşti o taină, să te destăinui, să recunoşti poziţii privilegiate şi funcţii de o importanţă umflată cu pompa, fie că era vorba de tanti de la alimentară, de sectorist, de poştaş si de alţi indivizi fără de care nu puteai trăi, cel puţin nu de pe urma intervenţiilor normale, statuare, ci numai după cele personale. Şi cînd spun personale ating puţin şi conotaţia intimului.

Iar acum? În 2009? Uitaţi-vă în jur: nu s-a schimbat nimic. Trebuie să pupi aceleaşi mîini ce învîrt de la mărunta chitanţă trebuincioasă la fluturaşul de salariu, aceleaşi dosuri ce ocupă de la scaune mărunte la fotolii importante, “ca să reuşeşti”, ca să poţi evolua, însă nu pe principii sociale solide, salubre, ci prin relaţii personale, prin “stai să dau un telefon”, prin “bună ziua, mă scuzaţi că vă deranjez”. În altă ordine de idei, urcuşurile sociale în general şi scările ierarhice, în particular, sînt presarate cu mîini şi dosuri cu care trebuie, vrei nu vrei, să întreţii relaţii personale.

Păcat e că atunci cînd mai cade cîte un samavolnic radios din vîrf, prin moarte de obicei, pentru că altfel nu există modalitate definitivă de dezumflare, îi urmează altul la fel de umflat şi de ancorat în valorile noastre social-personale cu miros de pişoar.

Aerul de primăvară cum vine asa şi trece şi oamenii îşi revin la proasta tradiţie.