Personal branding, na, de ziua mea

Pentru că Alin nu poate să treacă prea uşor peste anumite challenge-uri, am să postez aici un link la replica dată acestui articol. Că mi-e greu să cred că poate fi citit din perspectiva a ceea ce noi, muritorii de rînd cu blog, înţelegem printr-un comentariu.

Am chelie. Începutul lucios de ieri, care pornea din centrul bilei, se întinde acum vertiginos, cîştigînd teren pe creştet, spre frunte. Am dinţi pătaţi de tutun, acolo unde nu-s prea multe ciobituri, care îmi zgîrie limba la fiecare limpăit, sonor sau nu, ce denotă o intelectualitate în suferinţă. Cînd las capul în jos, două valuri de guşă dansează pe gît. Sînt ca o rîmă cu burtă, slab, dar cu slănină afumată de la atîtea ţigări, pe la ţîţe şi pe şolduri. Am maţe fleşcăite, umflate şi întortocheate. Sînt un Ignatius al valvei. Trebuie să îmi descoamez ochii de puchini în fiecare zi, ca o mîţă leşinată. Dar cel mai rău e că sînt uituc şi ipohondru. Verific de 4 ori dacă am încuiat uşa înainte de culcare, îmi uit ţigări aprinse care cad pe lîngă mine, unele aprinzîndu-mă la propriu. Îmi imaginez toate bolile posibile, îmi ascult pulsul dimineaţa, la prînz şi seara. Dacă aş avea termometru, l-aş dansa la subraţ prin toată casă. Pe ritm de puls. Tehno. Mă înec în cafea şi vegetez pe spate, mai puţin în pat, mai mult pe scaun, unul cică ergonomic. Mă hipnotizează calculatorul. Nu mai plec din faţa lui. Dacă aş putea dormi uitindu-mă la monitor, aş face-o. Schimb laptop-uri şi telefoane mai des decît îmi schimb ciorapii. De unde şi mirosul IT din preajma-mi. Etc.

Mi se spune în galenă că nimic din toate astea nu e adevărat, că sînt doar primele simptome ale unei midlife crisis de Scorpion negativist (scuzaţi pleonasmul). Că de fapt rîd molipsitor, cînt şi dansez cu străşnicie cu muzica la maxim, imit animale din desene animate, am degete de şcolar care aleargă pe pianina conectată la Reason, sînt vesel şi mă joc ca un adolescent în călduri. Cei care m-au cunoscut pentru prima dată îmi dau doar 23 de ani, cu 6 mai puţin decît în realitate. Mă îmbrac ca un “new yorker” (sigur pe el, după cum a explicat Fil). Beau şi mult lapte. Sînt cuminte… Cînd nu sînt obraznic şi îi bag cozorocul în ochi bunică-mii făcînd-o knock-out în încercarea de a-i săruta mîna. Dar făcînd-o şi mereu să rîdă. Pe ea şi pe prietenii mei. Care mă sună şi mă înjură cînd eu, speriat de telefon, de pe vremea cînd eram cu adevărat mic, mă dau de ceasul morţii să nu răspund. Cică dacă aş vrea, aş fi un bun role model şi animator.

Ce nobil!

Dar ştiu eu mai bine…