Cu acest articol particip la concursul organizat de eMAG cu ocazia lansarii in Romania a gamei de laptopuri HP Pavilion pe 30 octombrie 2008. Concursul este jurizat de Victor Kapra si de reprezentantii eMAG.
Ne fumam primele ţigări ale dimineţii aşteptîndu-i pe ceilalţi cu o înfrigurare bine mascată. Ştiam de fiecare dată cine cu cine o să apară pe străduţa pietruită şi mai ales, cine întîrzie şi cine soseşte la timp. Eram nerăbdători să ne strîngem iar toţi. Lîngă grilajul verde al intrării liceenilor, fumul ţigărilor cumpărate la bucată se ridica domol lăsînd loc, dedesubt, începutului unei sporovăieli care avea să aducă, în mai puţin de zece minute, viaţa plină de agitaţie care cuprindea liceul pînă spre amiaza tîrzie. Rînduri, rînduri, cei mai mulţi treceau de uşa verde de metal sculptat şi se pierdeau înspre cele două clădiri, prin curtea cu castani. Saluturi şi rîsete timide se auzeau la fiecare pas. Odată cu fumul trăgeam în piept aerul rece şi proaspăt al dimineţii. Ne înghionteam în gînd şi cu voce tare pentru a pune ţara la cale şi pentru a ne şicană unii pe alţii. Mai erau cîteva minute pînă să ne îndreptăm şi noi, după ce ne vom fi adunat ciorchine, spre clasă. Cele mai timide întrebări erau “neruşinatele” agăţări ale colegelor bune la matematică. “Iuliaaaa, ai tema la mate?”, “Raluca, ne dai şi nouă puţin tema ta?” Da, aveam matematică înainte de pauza mare, iar pauzele de dinaintea celei mari erau ale naibii de mici pentru copiatul temei nefăcute acasă. În fine, mai erau cîteva ore de rîs pînă la mate. Deşi prima oră era dificila franceză, oră cînd trebuia să împaci şi seriozitatea cerută de o profă faină care te punea să citeşti vreun exerciţiu din manual şi năzbîtiile de început de zi ale băieţilor. Oliver, Dan, Box, Voitzek, Magariu, Pistol, Hociung şi ceilalţi, toţi eram foarte concentraţi să nu rîdem în faţă profesorilor, ci numai cînd ei nu erau atenţi. Nimic nu ne putea calma, iar fetele erau îngrozite. Le făceam farse tuturor, apoi în pauze o zbugheam afară la fumat şi la un altfel de rîs. Rîdeam într-una, rîdeam cu poftă, mult, zdruncinat. Puteam rîde şi din tristeţe. Ziua de şcoală se termină istovitor, după atîta rîs. Paşii sprinteni cu care urcam dimineaţă dealul spre şcoală deveneau tîrşîiţi după ce orele se încheiau. Aceeaşi paşi care te duceau în sens invers, cu regretul sfîrşitului de zi, spre casă.
Acasă, în afară de cărţi, casetofon şi casete, nimic nu părea destul de interesant pentru a-ţi trece timpul pînă a doua zi. Nici măcar Sintezul. Televizorul era vechi şi prost, iar casetofonul stricat la mufă. Ca să se încarce programele trebuia să suporţi pentru cîteva minute bune scîrţîitul lugubru ale casetei rulate la maxim. Oricum, nu mai era chiar atît de mult pînă la sosirea următoarei dimineţi. Şi iar cu ţigările noastre, cu rîsetele noastre în bănci, cu meciurile noastre de fotbal, cu aburii subţiri ai alcoolului sorbit timid prin locurile ştiute numai de noi. Cu întîlnirile ratate. Cu repetiţiile formaţiei noastre de death-metal şi închipuirile marilor scene pe care aveam să ajungem, numai dacă repetăm de două sau trei ori pe săptămină. Pe atunci totul era al nostru.
Viaţa de licean ocupă locul amintirii despre mine la 16 ani. Ameţitor de simplu şi de parfumat. Fără coşmaruri, griji şi fără regrete. Fără supermarketuri, upgrade-uri, fără goana neurală, traficul infernal şi semaforizările interminabile ale destinelor. Şi fără poluarea prin care nu ai cum să răzbaţi pînă la liman, în încercările de a rememora şi retrăi, mental şi sufleteşte, acele timpuri. Al nostru a devenit al tuturor şi al nici unuia.
Publicat de Andrei Stipiuc 
Publicat de Andrei Stipiuc 
Publicat de Andrei Stipiuc 
